În „Molecula morală. Sursa iubirii şi a prosperităţii” [București, Editura Humanitas, 2014; ediţie originară – 2012], Paul J. Zak susţine răspicat că omul este o fiinţă „foarte socială” [creierul uman reacţionează mai intens la vederea chipurilor semenilor decât la oricare alte lucruri din univers], mai mult, apelează la stereotipurile biologilor pentru a-l întemniţa în sintagma „fiinţă gregară” [homo sapiens prosperă atunci când activează în grupuri şi nu evoluează bine, nici fizic, nici în plan afectiv dacă rămâne izolat lungi perioade de timp].
Comportamentul prosocial al omului şi derivatele sale de bază (amabilitatea, generozitatea, capacitatea de a coopera, empatia) cresc proporţional cu cantitatea de oxitocină secretată [substanţă cunoscută mai ales ca fiind un hormon reproductiv feminin] – iată teza cu care neuro-economistul american defilează în faţa cititorilor. În sprijinul acesteia, invocă o mulţime de experimente în ton cu canoanele medicinii, altoite cu jocuri economice consacrate („jocul încrederii”, „jocul binelui public”, „jocul ultimatumului”), în care jucătorii „îmbogăţiţi” cu oxitocină (conştient sau nu), pe de o parte, realizează punctaje (venituri) mai mari pe termen lung în comparaţie cu jucătorii ghidaţi de „egoisme raţionale”, iar pe de altă parte, contribuie la rezultate de ansamblu meritorii, dar şi imposibil de atins în condiţiile în care deprinderea de a acţiona „pe cont propriu” ar fi cvasi-generală. Confirmările vin în urma repetatelor analize asupra dozelor de sânge prelevate de la subiecţi în momentele-cheie ale jocurilor (deşi, unii colegi neîncrezători în metoda lui Zak, i-au denumit în mod ironic activitatea ca fiind „economie vampirică”); de fiecare dată, nivelurile ridicate de oxitocină se asociază, la nivelul comportamentului jucătorilor, cu cooperarea la cote înalte, singura în măsură să configureze şi să reconfigureze economia ca joc cu sumă pozitivă.
