În două zile consecutive din octombrie 1941 (pe datele de 12 și 13) din gara orașului Rădăuți au plecat două trenuri ale morții, pline cu evrei. În prima zi au fost înghesuiți 6.000 de evrei într-un tren insalubru și trimiși spre Mărculești. În a doua zi, alți 4.000 de evrei au fost trimiși spre Atachi.
Cei 10.000 de evrei, adunați întâi în Ghetoul Rădăuți și urcați, apoi, în trenuri și trimiși spre Transnistria erau în mare parte localnici (în perioada interbelică din populația orașului de circa 16.000 de locuitori, în jur de o treime era evreiască), dar și locuitori din jurul orașului.
Cele două trenuri ale morții, ca și în alte părți din țară, au fost formate din vagoane de vite supra-aglomerate, cu prea puține rezerve de apă sau mâncare. În acest caz s-a folosit una dintre cele mai crude metode de exterminare din timpul celui de al doilea război mondial, trenurile fiind plimbate prin țară, garările având drept scop doar preluarea cadavrelor.
Majoritatea „pasagerilor” au murit cu mult înainte să ajungă la destinație, Transnistria, care însemna doar mai multă moarte. Din trenul cu 6.000 de evrei trimiși spre Mărculești (Basarabia), doar 10% au supraviețuit. Cei din al doilea tren au fost mai norocoși, supraviețuind în proporție de 75%.
În orașul de pe malul Topliței s-au întors, la finalul războiului, mai puțin de 4.000 dintre „pasageri”. Rata mortalității holocaustului rădăuțean a fost una extrem de ridicată (cca 64%), chiar peste a celor din alte orașe din țară. Cu toate acestea, am reușit cu toții să păstrăm o tăcere deplină asupra acestei pete din istoria orașului.
Au urmat 75 de ani în care în România și în orașul a cărui identitate se împletește cu evreietatea, holocaustul a fost negat sau, în cel mai bun caz, a fost minimalizat.
A fost nevoie de 75 de ani, de implicarea mai multor organizații non-guvernamentale, de răsturnarea unui regim toxic și de o deschidere semnificativă a societății pentru ca, în sfârșit, în oraș să fie realizată o placă comemorativă, la gara din care evreii rădăuțeni au fost trimiși spre moarte.
Între timp, o să ne uităm în continuare la filmele istorice și o să ne minunăm de ghetourile europene, în care evreii au fost privați de libertate și obligați să poarte Steaua lui David cusută pe haine, ignorând total faptul că o porțiune a acestui târg a fost ghetou în 1941.
Desigur, marcarea perimetrului în care a funcționat ghetoul rădăuțean ar fi o pretenție deplasată din partea noastră. Cum că cerem așa ceva în orașul în care îi ridicăm pe securiști între cetățenii de onoare?
Bibliografie
http://www.jewishgen.org/Yizkor/pinkas_romania/rom2_00516.html
